Ganduri
Fiecare traim intr-un Univers propriu, construit din experiente, amintiri si sentimente. Suntem unici, iar, uneori, desi complecsi, ne simtim limitati. Ne cautam sensul, explicatiile, motivele pentru care suntem... si totusi, lasam prea multe sa treaca pe langa noi.
Uitam sa simtim clipa, sa ne bucuram de momente, sa (ne) ascultam cu adevarat. Ne pierdem printre scuze, intr-un cerc vicios creat de propriul "eu", care ne indeparteaza de esenta noastra: iubirea, linistea, fericirea - pentru noi si pentru ceilalti.
Traim intr-o lume care ne spune sa nu mai credem, sa ne temem de ceilalti ca ne pot rani. Dar, poate ca acea credinta, oricat de naiva pare, ne tine in viata - a fi acolo pentru ceilalti, e ceea ce ne face oameni. E lumina noastra. Pentru ca, in ciuda dezamagirilor, oamenii pot fi lumina - daca alegem sa-i vedem asa.
Oamenii sunt culoare. Iar, prin felul lor de a fi, coloreaza Universul nostru in moduri neasteptate. Iar cand ne privim cu atentie in oglinda, ne descoperim ca o multime de culori: unele aruncate, altele asezate cu grija.
La final de zi, sa alegem sa fim luminite pentru ceilalti, sa alegem sa fim vii, colorati din cap pana in picioare (nu neaparat de haine, cat cu personalitatea vivida) si sa fim autentici.
Andreea
Lumea era mare si plina de stele, mai ales atunci cand stateam cu ochii atintiti spre cer, cand doar greierii imi mai tineau companie, in timp ce nasul, primul care, de cele mai multe ori, la final de august, simtea venirea toamnei. Era un soi de lume care se descoperea doar atunci, cand toata lumea pleca la culcare, iar, cu pasii mici, aproape pe varfuri, deschideam usa cu o maiestrie aparte, caci cam scartaia si nu voiam sa tulbur somnul, de fapt, pe cine mint, nu voiam sa imi tulbure cineva micile escapade afara, pe timp de noapte, nu voiam intrebari si nici porunci si nici rugaminti, voiam doar sa ating linistea si sa descopar cu toata privirea nemarginitul cer. Iar daca usa, totusi se incapatana sa scartaie, imediat inlemneam pana cand eram sigura ca o voi deschide si mai maiestuos. Iar cand ajungeam afara, aerul un pic rece, ma ajuta sa intind si mai repede patura, sa cuprind in brate maimutica galbena cu capul mare daruita de bunica si sa ma uit pe cer.
Si cadeau stelele, si rasareau visele, si trecea licarind, cand si cand cate un avion, si numaram, si numaram tot, de parca trebuia sa am un inventar ce intra in minte, dar mai ales in inima. Erau vise care prindeau contur, vise care veneau dintr-o lume care se descoperea doar noaptea. Si nu erau imparati, si nici craiese, si nu erau nici zmei si nici cai inaripati, asa cum imi povestea bunicul adesea inainte de culcare. Erau vise. Erau simtiri si trairi colorate cu miros de cetina din padurea de mai de sus de casa, erau simtiri si trairi parfumate cu miros de floare de mar inflorita tarziu, erau simtiri si trairi vii care izvorau dintr-o inima mare, inchisa intr-un trupusor firav.
In ochii albastri se oglindea tot cerul, iar Ursele, of, Ursele astea, care imi dadeau batai de cap si ma faceau sa vreau sa fiu tot mai aproape de cer sa le vad mai bine, sa le ating, de-as fi putut, sa fiu si langa omuletii de pe Luna de care imi zicea bunica, si desi nu o credeam, ne faceau lumina ca sa ajungem la Maslu noaptea. Cand inchideam ochii cate un pic, doar cat sa ma las furata de noapte, simteam si mai mult bucuria linistii, bucuria simfoniei creata de ea, acompaniata de tot ceea ce pasea tainic pe poarta noptii. Uneori, ma prindeau aproape zorii zilei, iar la primul cantat al cocosului, luam patura si o doseam frumos sub laita din gang, si, apoi, cu aceeasi maiestrie ma furisam inapoi in casa. Toti dormeau, chipurile le erau linistite si, probabil, si ei cutreierau lumea viselor.
Andreea
Andreeeea!... Andreeeeea!... Andreeeeeea!... si dupa cateva momente, apaream ca un personaj rupt din vreo poveste, cu noroi din cap pana in picioare, cu caciula cas, si cu geaca pana la genunchi, deranjata de strigatul continuu si mormaiam cu greu un da, parca tras de par. Se uita la mine cu o privire aspra si-si continua propozitia, "Daca ma mai faci sa te strig mult..." si, atunci, intrerupeam firul narativ si apasat care se pregatea sa ma faca sa inteleg, cu "Mhm... am ceva de facut sau ma pot duce inapoi?". Cand auzea bunica asta, continua povestea cu "Nu stiu cui semeni tu, ca numai afara si-n padure te mai gasesc..." si ea mai continua, dar eu cand vedeam ca nu-mi spune clar ce am de facut, o faceam stanga imprejur si intr-o alergare ma duceam sa imi reiau treburile mult prea importante pe care le aveam de facut. Cand eram pe langa casa, ma prindeau orele prin marul altoit si mult prea batran, care se indura sa ma mai tina si pe mine pe crengile-i incovoiate cu vreo carte in mana sau ramanand uitata la apus.
Am crescut mult in solitudine, caci aceasta era precursoare a creativitatii, a slovelor care se risipeau pe foi vechi de caiet, a creionului care creea umbre, a invatarii - mama credea ca atunci cand voi mai creste voi un mic pui de artist. De mica imi placeau cadrele in care surprindeam solitudine, un copac uitat pe vreun deal, o plantuta crescuta pe vreo stanca, o silueta undeva intr-o zare, un soare care se ascundea seara la orizont. Era modul meu de a-mi pune viata pe portativ si de a o trai cu zambetul larg sau, uneori, cu lacrimi in ochi care se opreau fix cand voiam sa curga - era o impletire nestavilita intre simplitate si complexitate, intre marginire si descoperire, intre fuga si radicini infipte intr-un pamant pietros.
Andreeeea!... Andreeeeea!... Andreeeeeea!... si, uneori, auzeam doar in ecou strigarea neobosita a bunicii si imi vedeam de drum, caci, cu timpul, era din ce in ce mai rara, cand ajungeam acasa ma intampina doar cu un zambet si cu gogosi, de cele mai multe ori, reci. Nu ma mai intreba de ce nu am venit mai repede, stia ca solitudinea aceea imi pria mai mult decat orice, iar natura imi facea bine, ma facea bine. Cam acela era dealul copilariei, cu bucurie si solitudine, cu seri se vara petrecute pe varf pana ce seara rece cuprindea totul, cu miros de iarba cosita si cu greieri care nu mai conteneau sa cante, cu stanci care ocroteau temerarele plantute care isi croiau viata.
Andreea
A fost odata ca niciodata, caci daca nu ar fi fost nu s-ar povesti, un omulet fara stare care, cum prindea ocazia fugea repede, repede in natura. Iubea primavara si florile gingase, dar totodata iubea si baltile zapezii proaspat topite in care topaia fara incetare, iubea serile de vara petrecute prin locuri din care sa vada apusul tarziu, iubea toamna cu tot amalgamul de culori si vantul care prevestea iarna, dar mai ales iubea iarna si frigul care o lua in brate atunci cand se ducea de dimineata pana seara prin zapada, cutreierand poteci si construind adevarate fortarete de zapada.
Dar cum orice omulet mai intampina cate un hop, si omuletul nostru avusese mai multe hopuri si, de multe ori, in ultimii ani de cand mai crescuse, privise iarna doar pe geam. Era ca intr-un glob de sticla, doar ochii albastri care nu deveniseza palizi ii aduceau mai aproape raceala iernii. Ofta, adeseori, dar nu lasa pe nimeni sa vada ca el inca viseaza ca se va tavali prin zapada, ca va face ingeri in zapada, ca i se vor inrosi obrajorii de la frig si ca mainile vor vrea sa cuprinda toata zapada din lume si tot n-ar fi de-ajuns. Si azi visa, maine visa, si uite-asa isi contruise un cer din vise care mai de care mai colorate si mai vii, desi el, de multe ori parea ca se stinge. Nu zisese nimanui de cerul lui, caci era singura comoara care ii ramasese, comoara pe care o ferecatuise cu cheie, cu zavoare si cu multe lacate. Mai uitase el cheile pe ici pe colo, dar nici pe departe cine le-ar fi gasit nu si-ar fi dat seama ce se afla dincolo de trupul firav al omuletului care privea, de multe ori, iarna de dupa geam.
Ani de zile, omuletul nostru candva vesel isi pierdea din culoare, dar culoarea nu era pierduta, se ducea si se aseza si ea pe cer, alaturi de vise. Aproape devenit monocrom, intr-o zi, pe cand framanta ganduri, peste el a cazut un bulgare mare de plumb, venit de nicaieri si l-a daramat. Era intins pe podeaua scartaitoare, cu ochii atintiti catre tavan, cu plumbul cazut pe inima care aproape sa ii sfarame de tot pieptul. Nu mai avea aer, dar avea un cer plin de vise si, atunci, inchise ochii stranse tare din ei pana cand, usor, usor, plumbul avea sa se transforme in cenusa. Cu plumbul transformat in cenusa, omuletul nostru fara stare, se ridica si, apoi, incepu sa vada ca incepe sa capete din nou culoare. Fugi repede la cerul cu vise, toate petele de culoare pe care le stransese acolo dispareau si incepeau sa il faca, din nou, pe el colorat si din ce in ce mai viu.
Si-uite asa, de la zi la zi, de la saptamana la saptamana, de la luna la luna, omuletul fara stare incepea sa redeveni ceea ce, aproape ca uitase si el ce era, ba parca era si mai mult ca odinioara, parca, simtea, ca tot acel cer de vise s-a revarsat asupra-i si a inceput sa ii croiasca, impletind azi un pas, maine un pas, poteci intortocheate pe care, gasea, de ici colo, visele transformate. Erau vii, la fel cum devenise si el. A spart globul de sticla, a strans usor cioburile intr-o bocceluta si le-a ingropat departe, dincolo de cerul de vise, intr-un neant in care isi aveau salasul clipele trecute in care dusese singur toate bataliile.
Iar eu, ispravind povestea, mi-am pus un ceai de menta cu scortisoara, m-am facut ghem sub patura, sa incalzesc degetele care azi s-au jucat prin zapada, nasul care a vrut sa stea prin vant, obrajii care s-au lasat rumeniti de culorile asfintitului si picioarele care, desi, adapostite in bocancii zdraveni, s-au jucat si ele cu zapada.
Andreea